(poveste orientala)
Misticismul persan povesteşte despre un călător care se târa pe un drum aparent fără sfârşit. Era încărcat cu tot felul de poveri. Un sac greu cu nisip îi atârna de spate; un burduf gros cu apă ii era atârnat în jurul corpului. In mâna dreaptă ducea o piatră deforma ciudată, iar în stânga, un bolovan. In jurul gâtului, o piatră de moară se legăna la capătul unei frânghii roase.
Lanţuri ruginite, cu care trăgea mari greutăţi prin nisipul prafos, îi răneau gleznele. Pe cap, omul ţinea în echilibru un dovleac pe jumătate putrezit. Cu fiecare pas, lanţurile zăngăneau.
Suspinând şi gemând, se mişca înainte pas cu pas, plângându-se de soarta sa grea şi de oboseala care îl chinuia.
Pe drum, îl întâlni un fermier în căldura strălucitoare a miezului zilei.
Fermierul îl întrebă: „O, călătorule obosit, de ce te încarci cu bolovanul acesta?”
„Groaznic de nătâng, răspunse călătorul, nu-l observasem înainte.” Cu aceasta, aruncă piatra la o parte şi se simţi mult mai uşor.
Iarăşi, după ce merse cale lungă pe drum, îl întâlni un fermier şi îl întrebă: „Spune-mi, călătorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumătate putrezit de pe cap şi de ce tragi acele mari greutăţi de fier, legate de lanţuri în urma ta?”
Călătorul răspunse: „Sunt foarte bucuros că mi le-ai arătat. Nu mi-am dat seama ce-mi făceam mie însumi”. Işi dădu jos lanţurile şi zdrobi dovleacul în şanţul de pe marginea drumului. Incă o dată, se simţi mai uşor. Dar, cu cât mergea mai departe, cu atât începea să sufere din nou.
Un fermier venind de pe câmp îl privi cu uimire şi spuse: „O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi până departe e mai mult nisip decât ai putea tu căra vreodată. Iar burduful tău mare cu apă ca şi cum ai plănui să treci deşertul Kawir. Tot drumul, un râu curat curge pe lângă tine şi te va însoţi în călătoria ta pentru mult timp.”
Auzind acestea, călătorul deschise burduful şi goli apa sălcie pe potecă. Apoi, umplu o groapă cu nisipul din raniţa sa. Stătu acolo gânditor şi se uită la soarele care apunea.
Ultimele raze îşi trimiteau lumina spre el. Se uită la sine, văzu piatra de moară atârnând grea de gâtul său şi îşi dădu brusc seama că piatra era cea care îl făcea încă să meargă atât de încovoiat. O dezlegă şi o aruncă în râu, cât putu de departe.
Eliberat de poverile sale, călători mai departe prin răcoarea serii, să-şi găsească adăpost.
