(Poveste orientala)
Un om care fusese condamnat la moarte se aruncă implorând la picioarele hakimului, cel mai înalt judecător. Dar acesta nu dădu crezare cuvintelor lui şi nu găsi martori pentru nevinovăţia lui. Hakimul era imuabil ca justiţia însăşi. Când toate rugăminţile omului se dovediră în zadar, el ceru să i se îndeplinească dorinţa de pe urmă. E uşor, se gândi judecătorul, să araţi o ultimă îngăduinţă cuiva care stă în faţa morţii.
Şi, oricum, mila este cea mai bună cale de a-ţi lua o piatră de pe inimă pentru un act de dreptate care,cum ştie toată lumea ,poate să iasă prost.
„Care este dorinţa ta?” întrebă judecătorul. „Stăpâne, singura mea dorinţă este să fiu lăsat să spun rugăciunea din două părţi (Dorekaat).” Hakimul facu un gest de generozitate şi îi acceptă dorinţa.
Dar omul se uită numai la judecător cu ochi temător. Nici un cuvânt nu ieşea de pe buzele sale.
Judecătorul îşi pierdu răbdarea şi întrebă răstit: „De ce nu spui rugăciunea?” „Stăpâne, răspunse omul, nu mă simt în siguranţă.
Cine îmi poate garanta că sabia groaznica a călăului nu-mi va reteza capul înainte să-mi termin rugăciunea?” „Bine”, răspunse judecătorul, întorcându-se spre oamenii care erau de faţă. „Jur pe Allah şi pe profeţi că nu ţi se va întâmpla nimic câtă vreme nu ţi-ai terminat rugăciunea.” Omul căzu în genunchi, îşi înclină capul către Răsărit şi îşi începu rugăciunea.
După prima parte, se săltă brusc şi nu mai continuă să se roage. „Ce înseamnă asta?” întrebă furios judecătorul „ Vrei să simţi deja sabia dreptăţii pe gâtul tău? „
„Stăpâne, ai jurat în faţa lui Allah că voi putea să îmi rostesc rugăciunea din două părţi înainte de execuţie.
Am terminat prima parte, dar tocmai m-am decis să aştept să spun cea de-a doua parte peste douăzeci şi cinci de ani.”
