Un barbat si o femeie se plimbau in parc. Cand nu se tineau de mana femeia avea o usoara tendinta de a ramane in urma si a-l lasa pe el sa faca primul pas dupa care il facea si ea. Mersul nehotarat, mai mult in lateral decat inainte, aducea un picior dupa altul. Ea avea o expresie placuta, calda, dar in spatele aceteia se putea citi nemultumire, mahnire, tristete, durere interioara, o greutate imensa in sufletul sau. Parca ar fi vrut sa spuna ca totul este prea greu. Cuvinte putine mai mult de confirmare sau de retinere fara puncte de vedere propii. Participa la discutii fara pozitionare. Parca viata, oamenii reprezinta ceva mult prea greu.
El mergea hotarat dar prudent, pentru fiecare pas nou se oprea o fractiune de secunda cu piciorul in aer pentru a se asigura. Corpul era drept si rigid ca si mersul. Pregatit tot timpul parca a merge inainte dar a se si opri sau a da inapoi. Fata exprima precautie, ca si cum totul ar trebui masurat si calculat inainte, preocupat parca de cercetarea marilor tragedii posibile, cum ar fi: vantul aducator de curent vatamator, hartiile si cojile de banana aruncate pe jos cu pericol de alunecare, biciclete, caini, pisici, copii cu pericol de accidentare, mari conspiratori, mari bogatasi, sfarsitul lumii, toate aduse la interval de 2-3 minute in discutie si pentru evitarea lor de catre sotie. La fiecare atentionare se opreau pentru a sta deoparte si a lua masuri ca acel eveniment sa nu aiba loc. Majoritatea celor din parc erau preocupati cu lucruri mai putin importante ca: florile din parc si mirosul lor, culoarea ierbii, racoarea parcului sau cat de buna si uda era apa de la tasnitoare, culoarea cerului, etc. Pentru acesti oameni ai prezentului parca atat ei cat si parcul cu toata natura vie din el erau un intreg.
Peste cateva zile, am primit un telefon de la o persona.
Se afla in masina la 200 km distanta de Bucuresti si a fost sunat de sotia disperata ca nu stia cum sa opreasca apa de la robinetul chiuvetei care picura usor. I-a explicat ca tot ce are de facut este sa intoarca maneta unui robinet de trecere aflat doar la cativa cm. A fost nevoit sa se intoarca acasa. Ulterior am aflat ca s-au certat o luna de zile. Sunt impreuna de multi ani timp in care el a preluat toate sarcinile casei de la gatit, la facut cumparaturi, plata facturilor, in dorinta de a-si ajuta sotia.
Mi-a aparut in minte iarasi intamplarea din parc dar si multe altele si am inceput sa ma intreb: care este limita intre salvator, victima persecutor. Cum stim unde sa ne oprim, ce sa acceptam, ce sa nu acceptam. Cum ne dam seama unde suntem si daca acel loc este si ceea ce numim bine. Ce facem daca in ciclul salvator victima dispare salvatorul etern sau pleaca de acasa pentru o perioada de timp. In relatia de cuplu, in relatia cu cei de langa noi, ne dam oare seama daca grija exagerata si protectia peste masura a cuiva este chiar un bine pentru el pe termen lung sau este o nevoie, doar o nevoie a salvatorului???
Cum isi da seama un salvator ca a depasit masura si binele a devenit un rau pentru celalalt sau poate chiar si pentru el? Cum isi da seama cel care primeste ajutorul cand a devenit victima? Stie salvatorul ca de fapt a ajuns sa-si impuna vointa asupra celuilalt, ca a ajuns un agresor, un persecutor? Stie persoana care primeste nelimitat acest ajutor ca a ajuns o victima si ca mai devreme sau mai tarziu aceasta va duce la un comportament persecutoriu, agresiv asupra ei insasi dar si asupra salvatorului care nu va mai putea sa faca fata solicitarii sau nevoii de ajutor si salvare?
Probabil ca suntem in faza unui dublu abuz neconstientizat.
Cati dintre noi am mai reusit sa delimitam granitele intre salvator, victima si agresor. Vine un moment in viata cand nu mai putem, resursele nu mai fac fata iar cel de langa noi a ajuns atat de dependent incat nu stie cum sa mai iasa din aceasta stare.
Ce nu a functionat? S-a bucurat de fiecare data stiind ca se afla cineva dispus sa il ajute. Unde este binele, unde este raul? Cum il delimitam, cum ne oprim pentru a medita din trecut (nevoia de salvator, de victima) in prezent (sunt bine, sunt implinit) si in viitor (unde am ajuns, eu nu am vrut decat sa fac bine). Care bine, al cui, de cand si mai ales de ce? Un ajutor exagerat care s-a finalizat trist.
Desigur este important, este omeneste sa facem fapte bune. Dar la fel de important este sa masuram cu realism nevoia de a face si de a primi fapte bune. Este bine, este foarte bine si uman sa depui efort sa prinzi un peste pentru a-l darui cuiva flamand. Dar, nu este bine sa ii dai in fiecare zi cate un peste. Mai bine ar fi sa-l inveti, sa-l ajuti, sa prinda singur. Altfel el nu va avea ce sa manance cand va ramane singur iar tu daca vei avea alte lucruri de rezolvat pentru tine nu vei putea.
Ai ajutat material dar ai oprit in dezvoltare, ai adus in dependenta de tine o alta persoana. A cui nevoie ai satisfacut-o a ta sau a persoanei???
E firesc sa salvezi de pe pod persoana care se arunca in apa. Dar daca vei veni in fiecare zi pe pod pentru a vedea daca mai poti salva pe cineva, tu ai o problema poate la fel de mare ca a celui care vrea sa se arunce. Si sigur vei mai gasi persoane pe care le-ai mai salvat si alta data. Daca chiar nu esti salvator de profesie (nevoie a ta) si-ti cere persoana ai putea sa o salvezi cu adevarat inlaturand si cauza neputintei ei.
Salvatorul de profesie asteapta la nivel psihologic, o multumire, o recunostinta, pentru a-si satisface o alta nevoie personala in spatele acesteia: de apreciere, de valorizare, de confirmare, de crestere a increderii, a stimei, de multumire a Eului parinte, nemultumit si integrat candva in trecutul sau. Greu de constientizat ce anume. Si mai greu de gasit o solutie alternativa. Mai usor gasesti si intretii un dependent.
Putem ajuta dezinteresat pe cineva doar atunci cand noi nu avem nevoia de a fi salvator. Cel salvat nu va deveni astfel dependent si ulterior persecutor. Doar va invata si astfel va ajuta si el ocazional pe altii.
E frumos, e uman, este recomandat sa ajutam tot timpul. Dar nu cand avem noi o nevoie inconstienta de a salva ci atunci cand situatia impune. Nu e uman, nu e corect, nu e spiritual sa tinem langa noi in dependenta o persoana sau mai multe doar pentru ca noi avem o nevoie inconstienta sau o credinta, o prejudecata ca lumea trebuie neaparat salvata de ceva, de cineva. Lumea nu are nevoie sa fie salvata de ceva, de cineva, nici de inceput nici de sfarsit. Lumea are doar nevoia de a fi, de a exista, de a manifesta liber tot ceea ce natura i-a daruit, de a fi fericita.
Capacitatea de a ne salva, de a gasi solutii, este o parte a mintii si corpului fiecaruia, s-a aflat si se afla tot timpul in noi, trebuie doar sa o constientizam, sa o aducem la lumina, sa invatam sa o folosim. Este o taina a naturii umane. Doar dupa ce o vom gasi in noi si o vom aduce la lumina vom putea sa ajutam si pe altii si desigur sa fim si noi ajutati.
Alege sa opresti aceasta repetitie, aceasta credinta, aceasta prejudecata.
Alege sa opresti ciclul salvator, victima, persecutor si vei descoperi esenta fiintei tale.
Nu accepta sa fii nici salvator, nici victima, nici persecutor inconstient. Doar liber vei putea salva si sa fii salvat cu adevarat. Nu de ceva, nu de cineva ci doar de noi insine. De ignoranta si refuzul extinderii cunoasterii.
Nici lumea, nici tu nu ai nevoie sa fii salvat. Ai nevoie doar sa te descoperi si sa lasi esenta fiintei tale sa curga, sa se manifeste, precum albia unui izvor din varful muntelui de la origine, pana la varsarea in ocean, de la clipocitul suav al izvorului pana la vuietul locului de varsare in mare. De la limpezimea initiala a izvorului pana la apa tulbure si murdara a raurilor si paraurilor, invatand mereu salvandu-se, prin cunoastere de sine si adaptare la conditiile diferite ale lungului drum pana la marea cea mare.
Salvator – Victima – Agresor
Alege sa-ti extinzi constiinta! Refuza sa ramii fixat intr-un stadiu limitat al ei!
ALEGE SA FII ELIBERAT!
ALEGE SA FII LIBER!
Psihoterapeut: D.D.Otrocol. Cabinetul de psihoterapie PSIHODAD.
