(Poveste orientala)
Imbrăcat în veşmântul său modest şi simplu de zi cu zi, un mullah merse la o petrecere dată de un cetăţean de vază.
Pretutindeni, în jurul lui, scânteiau cele mai frumoase haine, făcute din mătase şi catifea. Ceilalţi oaspeţi se uitau cu dispreţ la hainele lui nenorocite. îi întorceau spatele, se purtau cu nasul pe sus şi îl dădeau la o parte din faţa mâncărurilor magnifice şi a bufetului.
Mullahul alergă valvârtej acasă, îşi îmbrăcă cel mai bun caftan şi se întoarse la petrecere, arătând mai nobil decât unul dintre califi.
O, ce vâlvă făcură oamenii în jurul lui! Toţi încercau să intre în vorbă cu el sau cel puţin să prindă un cuvânt sau două din vorbele sale înţelepte.
Era ca şi cum întregul bufet fusese gândit doar pentru el. Din toate părţile, oamenii îi ofereau cele mai gustoase mâncăruri, dar, în loc sa le mănânce, mullahul le îndesa în mânecile largi ale caftanului său. Şocaţi, dar şi curioşi, oamenii îl asaltau cu întrebări:
„O, stăpâne, ce faci acolo? De ce nu mănânci ce-ţi oferim?” Mullahul continuă să-şi îndoape caftanul şi răspunse calm:
„Sunt un om sincer şi, daca e să fim sinceri, ospitalitatea voastră nu este pentru mine, ci pentru caftanul meu. El ar trebui să aibă ceea ce i se cuvine.”
