(Baha’u’llah, Şapte Văi, 1975, p. 14 şi urm.)
„A fost odată un îndrăgostit care a suspinat ani de zile, despărţit fiind de iubita lui, şi s-a irosit în focul singurătăţii. După legea iubirii, inima lui îşi pierduse răbdarea şi trupul îi era epuizat de spirit; socotea viaţa fără ea o batjocură, iar timpul îl mistuia. Câte zile nu şi-a găsit tihna, tânjind după ea!
Câte nopţi durerea pricinuită de ea l-a împiedicat să doarmă! Trupul îi era istovit la limita şi rana din inima lui îl transformase într-un ţipăt de jale. Ar fi dat o mie de vieţi pentru a mai gusta o dată din cupa prezenţei ei, dar asta nu îi era de folos. Doctorii nu cunoşteau leac pentru el şi tovarăşii îl evitau; da, doctorii nu au remediu pentru un bolnav din dragoste, dacă nu îl salvează bunăvoinţa celui iubit. In cele din urmă, copacul dorului său dădu rodul disperării şi focul speranţei sale se făcu scrum.
Atunci, într-o noapte, nemaiputând trai, ieşi din casă şi se îndreptă spre piaţă. Pe neaşteptate, un paznic de noapte începu să îl urmărească. O ţâşni la fugă, cu paznicul pe urmele sale; apoi i se alăturară alţi paznici şi barară toate drumurile, până la epuizare. Nenorocitul de el strigă din toată inima, fugi în toate părţile şi suspină în sine: «Cu siguranţă acest paznic este Izrail, îngerul morţii mele, urmărindu-mă atât de repede; sau este cineva crud cu oamenii, căutând să-mi facă rău.»
Picioarele îl purtau în continuare, sângerând de la săgeata dragostei, iar inima îi plângea. Apoi ajunse la zidul unei grădini şi, cu nespusă osteneală, căci era foarte înalt, îl escaladă; şi, uitând de viaţa sa, îşi dădu drumul în grădină. Acolo o zări pe iubita lui, cu o lampa în mână, căutând un inel pe care îl pierduse. Când îndrăgostitul ce-şi pierduse inima îşi privi iubirea sa încântătoare, trase adânc aer în piept şi îşi ridică mâinile în rugăciune, strigând: «O, Doamne! Cinsteşte-l pe paznic, şi dă-i bogăţii şi viaţă lungă! Căci paznicul era Gavril, călăuzindu-l pe acest sărman; sau a fost Israil, dând viaţă acestui nenorocit!»
Aşa era, cuvintele sale erau adevărate, căci aflase o dreptate foarte secretă în aparenta cruzime a paznicului şi văzuse ce milă stătea ascunsă îndărătul vălului. Din mânie, straja îl dusese pe el, cel însetat în deşertul dragostei, la marea iubitei sale, şi luminase noaptea întunecată a absenţei la lumina reuniunii. Il condusese pe cel care era departe, în grădina apropierii, şi călăuzise un suflet suferind la doctorul de inimi.
Acum, dacă îndrăgostitul ar fi putut privi înainte, l-ar fi binecuvântat din capul locului pe paznic şi s-ar fi rugat pentru el şi ar fi văzut cruzimea ca dreptate. Dar, de vreme ce sfârşitul îi era ascuns, a suspinat şi s-a tânguit la început, însă cei care călătoresc în grădina cunoaşterii, pentru că văd finalul din primele momente, văd pacea în război şi prietenia în mânie.
Aşa este starea călătorului în această Vale; dar oamenii Văilor de deasupra ei văd sfârşitul la început ; nu, nu văd nici începutul, nici sfârşitul, şi nu văd nici «mai întâi», nici «la urma»
